Nebulozitate

       Toata lumea se prabuseste in jurul meu iar pamantul nisipos incearca sa ma atraga spre centrul sau. In cap imi vine doar imaginea lavei in care ma adancesc in ce in ce mai mult, arzandu-mi carnea si incinerandu-mi oasele subtiri. Sunt doar un copil insa imi vad cazand parul alb. Nu-mi amintesc nimic din copilaria mea, nu as vrea. Tigara se consuma incet cu fiecare tuguiala de buze si fiecare firicel de fum care curge parca printre dinti. Pana si cafeaua are un gust prea amar pentru a o mai putea inghiti, zatul ramanand tot timpul sub limba care se increteste de la greata. Sunt o straina. Sunt un prototip al animalului singuratic, care nu se amesteca niciodata printre altii, simtind vibratiile urii care ii este purtata. Sunt un om urat. Oglinda nu m-a lasat niciodata sa patrund in lumea superficiala a frumusetii trupesti. Insa, eu nu distrug nici un ideal lumesc cu gandirea mea depravata si nu impartasesc cu nimeni mizeria cu care mi-am infundat simturile. Ma consider un om "mort" pentru ca uit sa zambesc iar fericirea imi este alimentata de un organ vital, putred, care este dispus sa cedeze in fiecare zi. Iubesc, dar nu pe mine, nu pe tine, ci un imperfect suflet si trup care imi pare cel mai potrivit creatiei persoanei mele.
        M-am identificat de mult ori cu o pajiste cu iarba arsa, pe jumatate in flacari insa eu nu simt focul, nici caldura. Stau in pielea goala asteptand un ritual de vinecare si purificare, moartea era doar un portal de trecere spre inocenta, ma rugam sa ma strapunga flacarile si sa-mi arda sufletul pacatos.
        Imi aluneca prin vene dorinta nemuririi, eternitatea fiindu-mi alinarea ca te voi detine pentru totdeauna candva si ca nu-mi vei mai parasi gandul. Momentul in care vreau sa se opreasca timpul, vine atunci cand imi soptesti cuvinte de adorare, atunci cand ma simt in pielea unei fiinte supreme. Entitatea mea nu are margini, nu este conturata de nici o aura in culori deschise, in juru-mi vad lumini purpurii cu nuante egoiste de gri. Universul meu e limitat, pana la un punct nesigur de speranta dintr-o lume inexistenta tie, un ideal de contopire a solitudinii cu ardoarea si candoarea. Picioarele imi sunt imbalsamate cu arome dulcegi, mi-e frica sa pasesc, sa nu distrug imaginea perfecta a imperfectiunii din peisajul in care sunt acum.
        Intind o mana pentru a fi mangaiata de degetele tale lungi cu unghii uscate pentru ca tu ma poti clinti usor din tabloul acesta plin cu copaci ce au crengile rupte, fara frunze sau flori, cu radacini ce strapung pamantul ce par a fi cadavre iesite la suprafata din Infern, tarandu-se in maini pentru a razbi in aceasta lume infecta. Sentimentele mele infime nu pot fi expuse in nici un fel pentru ca as putea suferi, doar eu, m-as putea stinge iar ochii nu-mi vor mai fi verzi, vor deveni transparenti si doar atunci voi stii ca sunt ai mei. Sunt prea calzi, prea plini de iertare pentru sufletul asuprit pe care-l tin in temnita deteriorata ascunsa printre coaste.
Doar in vis sunt fericita, atunci imi vorbesti :
- Vino cu mine ! Vino sa-ti arat lumea mea ! Vrei sa ma cunosti ?
Iar eu intotdeauna iti raspundeam cu o voce ragusita:
- Pe tine o sa te urmez oriunde, nu-mi pasa unde ma duci, nu-mi mai pasa de nimic!
Te urmam in necunoscut, ma duceai mereu in aceeasi gradina cu ciresi, era prea multa lumina pentru mine, nu stiam si nu cunosteam nimic.Apoi cu zambet absurd te apropiai de gatul meu gol si sopteai :
- Esti fericita? Te...
        Ma trezeam tot timpul cu mirosul florilor ce imi strabateau narile parca infundate, ce nu lasau alte mirosuri sa se amestece cu acela. Doar atunci, doar acolo, doar cu tine simteam si invatam ce este fericirea.
Acum revin la aceeasi stare de anxietate, te astept pe tine, mereu.