Privindu-te, realizez ca exista fericire, exista portiunea aceea mica din sufletul oricarui om care infloreste de fiecare data cand ni se dilata pupilele, ridicam sprancenele si ondulam buzele crapate la auzul sau vazul lucrurilor minunate din viata ce ni se intampla. Ma indemni prin mimica zambetului sa fiu vesela alaturi de tine, sa ma bucur de nimicurile irelevante intalnite de zi cu zi, sa uit de durerile mele tainute de demult in coltul opus fericirii, sa las petalele sa-l acopere partial ca apoi sa se ofileasca si sa revina amaraciunea.
Iar tu, senin, iti lasai mainile sa danseze pe masa imaginandu-ti pianul din Debussy- Clair de Lune inchipuindu-ti ca imi satisfaci faramiturile placerilor ce mi-au ramas, printre altele, muzica. Sunetele curate ale scarilor albe ce par a fi infinite...
Inganadu-ma cand incep a pali petalele alunecate prin venele ce duc in tot corpul tau, gandindu-ma ca nu te vei schimba niciodata. Vei ramane calm si vei continua sa iti misti degetele intr-un ritm prompt ajungand pe coapsele mele pana la nemarginirile veseliei impreuna si doar asa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
