Infinit

Ti-am scris ceva, nemuritorule.

Scrisoare pentru tine, cadavrul care ma invie,

Eram in ziua de 28 februarie, afara se lasase seara deja si eu stateam pe scaun langa soba citind dintr-o carte data de mama. Era ziua mea dar nu ma simteam fericita nici pe departe… Afara ningea si puteam auzi sfaraitul lemnelor din soba si in acelasi timp fulgii care curgeau alene pe fereastra mea. M-a cuprins o tristete amara.. il citeam pe Cioran si in acel moment simteam ca sunt pe moarte. Imi tremurau picioarele si mainile si transpiram desi in casa nu era foarte cald. M-am dus pe hol si ma uitam in gol in oglinda bunicii cu rama aurie… am stat timp de cateva de minute acolo si mi-am amintit toate petrecerile pe care le dadeam in urma cu doi ani si cat de fericita eram atunci, fara nici o grija si fara nici o obligatie.

Pana in momentul cand ai aparut tu, X , un om deprimat si neingrijit, care parea ca e pe punctual de a-si lua viata in orice moment. Te-am iubit din primul moment, erai opusul a ceea ce traiam atunci dar.. sentimentele mele erau la fel ca ale tale. Sunt obosita sa te caut zi de zi si noapte de noapte in gandurile si visele mele. Te priveam insistenta de fiecare data si imi raspundeai subtil la dorinta pe sub ochii tai verzi. Imi ardea irisul parca atunci cand te apropiai si verdele ochiului meu se intuneca atunci cand imi intorceai spatele, lasandu-ma cu privirea in gol.

Te-am pierdut…acum un an, la caminul 16 cand ai realizat ca poti zbura…si ca esti singurul care era liber in acel moment. Acum, imi doresc sa fi zburat cu tine, sa te fi tinut de mana si sa-ti soptesc inainte de atingerea cu vesnicia ca te iubesc in cuvinte marunte.

Inca te astept, eu, faptura cu infinita dragoste pentru tine, Adelina.

Acum suntem in 29 deja, e trecut de miezul noptii iar cerul s-a golit de nori si pot privi luna plina. Scrisoarea era in fata oglinzii inca. M-am dus dupa ea iar cand am luat-o intre degete am simtit cum imi strapunge un fior plamanii, respirand sacadat. Am ridicat privirea si in oglinda erai tu, rosu, rosu ca sangele, era mult sange si erai vanat in jurul ochilor, insa culoarea irisului a ramas verde. Atunci am inchis ochii si ti-am simtit buzele reci pe gatul meu. Am ramasa asa.. parca visam.. lacrimile imi curgeau fara sa-mi dau seama. Eram speriata dar in acelasi timp fericita pentru ca dupa un an de cand nu ti-am mai simtit pielea rece cadaverica acum a venit momentul. Am deschis ochii si erai in fata mea, aveai un aspect fantomatic in primul moment insa devenind pe parcurs mai lucida am realizat ca ai ramas la fel.. o fantoma, o entitate care imi bantuia sufletul indurerat, insa, nu ma interesa, eu priveam in interiorul tau, ca intotdeauna. Atunci, mi-ai prins usor degetele intre ale tale zgariandu-mi usor palma cu unghiile roase si m-ai intrebat cu o voce groasa “Esti gata?” iar peste cateva secunde eram pe acoperisul caminului in care ai stat tu, caminul facultatii de psihologie. Nu stiam ce se intampla, mi-era frica, nu stiam ce vroiai sa-mi arati. Doar..priveai in jos. A inceput atunci sangele sa-ti curga din incheieturi iar venele iti erau albastre, iti simteam supararea. Ai alergat pana la mine si m-ai imbratisand repetandu-mi intrebarea “De ce? “. Apoi, am revenit eu : 

-De ce ai plecat? De ce m-ai lasat singura? Nu erai fericit?

Nu mi-ai raspuns, mi-ai intors spatele tarandu-ma dupa tine pana la marginea blocului. Mi-ai zis “Acum poti si tu zbura, nu teme. Vom fi impreuna pentru totdeauna si nu ne va mai desparti nimeni si nimic !”. Ochii iti erau rosii, aproape sa explodeze si nu mai aveai pleoape, pielea incepea sa ti se sfarame, te transformai usor in scrum. Am stiut ca nu mai am mult timp… stiam ca era doar un vis, si m-am gandit ca nu o sa mai am niciodata ocazia sa te fac fericit. Nu mai eram speriata. M-am urcat pe cimentul de pe marginea cladirii, am inchis ochii si am pasit…spre eternitate.

marturisiri.

Daca as ramane pe scaunul asta in care mi-am pierdut jumatate din timpul meu pentru a-mi enumera in cateva pagini greselile, regretele, reusitele, viata toata probabil ca nu m-as mai ridica, nu m-as limita niciodata doar la un numar de pagini...as scrie la nesfarsit, fiecare detaliu care m-a format, care m-a facut om si femeie. Nu as ignora nici o persoana, chiar daca am "urat-o" in tinereti sau chiar daca m-am dedicat prea mult acesteia. Spun tinereti pentru ca acum simt ca sufletul meu este in viitor undeva...ma simt batrana, fara pofta de un zambet aruncat macar oamenilor de pe strada sau familiei care striga dupa ce trantesc usa "buna dimineata". Ma simt prea uscata ca sa nu imi crape pielea curand si sa cad usor pe pamantul umed pe care l-am adorat sub picioarele goale mereu... Palesc pe zi ce trece si odata cu mine palesc si lucrurile pe care le-am realizat vreodata.
Mereu mi-am plans de mila, daca picam, ramaneam in intuneric, nu puteam nici macar sa deschid ochii sa vad o frantura de lumina, de fericire. Acum, sunt iar acolo, in acelasi loc blestemat in care ma blochez mereu. Nu pot sa vad pe nimeni, ochii imi sunt tulburi de durerea pe care eu am adus-o in inima mea, doar eu sunt responsabila, pentru ca nu am stiut sa aleg drumul mai usor, drumul mai bun. Nu am stiut si nu voi stii "cum era daca..." daca stiam sa pretuiesc tot ce am avut vreodata aproape, daca stiam sa respect, daca invatam sa iubesc.
Stiu ca in sufletul meu se imblanzesc reciproc sentimentele toate, dar nu le-am ales inca, la suprafata apar doar amestecate atat de grav incat am uitat ca am simtit vreodata ceva. Iubirea mea se stinge, dar stiu ca e acolo, ramane ca o lumanare dupa ce i se opreste flacara din ars, cu ceara prelinsa pe ea si pe de-a laturi. Inima mai suiera uneori...ma cheama sa ma regasesc, dar simt ca nu am fost niciodata cu ea.
Sunt egoista, prea egoista ca sa mai cer indurare, sa implor sa fiu iertata si crutata.
Vreau sa traiesc! Vreau sa fiu iubita, sa nu ratez nimic din bucuriile lor.  Ei sunt atat de fericiti ca am impresia ca se prefac de multe ori.
Voi, de ce? Cum sa fiu si eu ca voi? Cum sa iubesc fara sa sufar si fara sa ingenunchez in fata lui dupa respect, dupa un sarut care sa imi invioreze corpul, sa mi se insenineze ochii, sa simt cum parul de pe maini si din crestet mi se ridica si imbratiseaza nestiinta si increderea ca va fii bine.
Draga inima, invata-ma si arata-mi ca e bine sa devin sclava ta, sa imi oferi totul, tot ce mi-a lipsit.
Vreau sa fiu optimista, sa merg pe strada si sa zambesc tuturor fara sa ma mai feresc ca imi vad gura si fata stricata, sa imi las ochii sa patrunda alte priviri si sa imi las mainile sa danseze pe langa corp melodios la fiecare pas pe care il fac.
Imi doresc sa nu mai fur din chicotul fiecaruia si sa-l pun eu fortat pe fata. Vreau sa fiu eu...

Nebulozitate

       Toata lumea se prabuseste in jurul meu iar pamantul nisipos incearca sa ma atraga spre centrul sau. In cap imi vine doar imaginea lavei in care ma adancesc in ce in ce mai mult, arzandu-mi carnea si incinerandu-mi oasele subtiri. Sunt doar un copil insa imi vad cazand parul alb. Nu-mi amintesc nimic din copilaria mea, nu as vrea. Tigara se consuma incet cu fiecare tuguiala de buze si fiecare firicel de fum care curge parca printre dinti. Pana si cafeaua are un gust prea amar pentru a o mai putea inghiti, zatul ramanand tot timpul sub limba care se increteste de la greata. Sunt o straina. Sunt un prototip al animalului singuratic, care nu se amesteca niciodata printre altii, simtind vibratiile urii care ii este purtata. Sunt un om urat. Oglinda nu m-a lasat niciodata sa patrund in lumea superficiala a frumusetii trupesti. Insa, eu nu distrug nici un ideal lumesc cu gandirea mea depravata si nu impartasesc cu nimeni mizeria cu care mi-am infundat simturile. Ma consider un om "mort" pentru ca uit sa zambesc iar fericirea imi este alimentata de un organ vital, putred, care este dispus sa cedeze in fiecare zi. Iubesc, dar nu pe mine, nu pe tine, ci un imperfect suflet si trup care imi pare cel mai potrivit creatiei persoanei mele.
        M-am identificat de mult ori cu o pajiste cu iarba arsa, pe jumatate in flacari insa eu nu simt focul, nici caldura. Stau in pielea goala asteptand un ritual de vinecare si purificare, moartea era doar un portal de trecere spre inocenta, ma rugam sa ma strapunga flacarile si sa-mi arda sufletul pacatos.
        Imi aluneca prin vene dorinta nemuririi, eternitatea fiindu-mi alinarea ca te voi detine pentru totdeauna candva si ca nu-mi vei mai parasi gandul. Momentul in care vreau sa se opreasca timpul, vine atunci cand imi soptesti cuvinte de adorare, atunci cand ma simt in pielea unei fiinte supreme. Entitatea mea nu are margini, nu este conturata de nici o aura in culori deschise, in juru-mi vad lumini purpurii cu nuante egoiste de gri. Universul meu e limitat, pana la un punct nesigur de speranta dintr-o lume inexistenta tie, un ideal de contopire a solitudinii cu ardoarea si candoarea. Picioarele imi sunt imbalsamate cu arome dulcegi, mi-e frica sa pasesc, sa nu distrug imaginea perfecta a imperfectiunii din peisajul in care sunt acum.
        Intind o mana pentru a fi mangaiata de degetele tale lungi cu unghii uscate pentru ca tu ma poti clinti usor din tabloul acesta plin cu copaci ce au crengile rupte, fara frunze sau flori, cu radacini ce strapung pamantul ce par a fi cadavre iesite la suprafata din Infern, tarandu-se in maini pentru a razbi in aceasta lume infecta. Sentimentele mele infime nu pot fi expuse in nici un fel pentru ca as putea suferi, doar eu, m-as putea stinge iar ochii nu-mi vor mai fi verzi, vor deveni transparenti si doar atunci voi stii ca sunt ai mei. Sunt prea calzi, prea plini de iertare pentru sufletul asuprit pe care-l tin in temnita deteriorata ascunsa printre coaste.
Doar in vis sunt fericita, atunci imi vorbesti :
- Vino cu mine ! Vino sa-ti arat lumea mea ! Vrei sa ma cunosti ?
Iar eu intotdeauna iti raspundeam cu o voce ragusita:
- Pe tine o sa te urmez oriunde, nu-mi pasa unde ma duci, nu-mi mai pasa de nimic!
Te urmam in necunoscut, ma duceai mereu in aceeasi gradina cu ciresi, era prea multa lumina pentru mine, nu stiam si nu cunosteam nimic.Apoi cu zambet absurd te apropiai de gatul meu gol si sopteai :
- Esti fericita? Te...
        Ma trezeam tot timpul cu mirosul florilor ce imi strabateau narile parca infundate, ce nu lasau alte mirosuri sa se amestece cu acela. Doar atunci, doar acolo, doar cu tine simteam si invatam ce este fericirea.
Acum revin la aceeasi stare de anxietate, te astept pe tine, mereu.

Infuzie: Emotie de revedere

        Nu eram sigura ca sunetele ce se auzeau in fundal veneau din gura mea si nu stiam daca auzeam cu adevarat raspunsul lor... aveam sa cred ca nu exist. Am reusit sa ma amestec printre temerile mele insa sunt blocata intr-un labirint prin care nu pot izbuti sa trec, pentru mine nu are capete. Nu stiu cum am ajuns, nu cunosc drumul spre iesire dar nu sunt sigura ca vreau sa plec, ma simt in siguranta de propria gandire. Imi doresc doar sa simt si sa incep sa ma cunosc, din nou, pentru ca sunt acum o alta persoana, o spun cu regret. Dar nu reusesc sa revin la dorintele mele de altadata. Am fost abandonata printre propriile placeri si nu-mi pot aminti, cine eram eu candva, atunci cand nu-mi pasa de mine. Mi-e frica sa sper si sa ma gandesc la orice in care mi-as putea pune speranta pentru ca am ramas fara idei, fara recuperare. Sunt prinsa intr-o lume creata de mine, nu stiu daca vreau sa dispar sau sa raman aici singura, puteam evada prin sange, dar eram speriata. 
De multe ori, ma privesc in oglinda si refuz sa cred ca umbra sunt eu...Nu-mi recunosc privirea, pare bolnava si transparenta iar tenul imi e palid si uscat.
M-am scufundat incet in apa si nu-mi auzeam inima pulsand, venele imi erau reci si apa parca devenea gheata, ramanand nemiscata, nu puteam vedea nimic deasupra mea, era intuneric ca in capul, nu aveam nici un gand in minte...Urechile insa imi erau inundate cu plansete si suspine, nu puteam sti ale cui. Visele mele sunt realitatea in care traiesc si am trait iar realitatea este doar e iluzie, un mediu imaginar pentru fiecare dintre noi, iar eu o vedeam altfel sau cel putin asa aveam impresia atunci. Erai langa mine pentru cateva minute, ma priveai cu ochi limpezi insa dispareai mai apoi si deveneai invizibil, inca iti simteam parfumul si parca iti auzeam suflul. Nu vroiam sa piara iluzia asta asa ca am ramas acolo, in momentul in care ma simteam vegheata si protejata , imbatata in apa lacului si oarba, vroiam sa nu pot innota. Sa nu ma clintesc din acel loc necunoscut, vroiam sa-ti raman tie, in ganduri si tu sa stii. 
Am plecat dar am ramas cu gandul, sunt pierduta in propria fire si mi-as dori sa-mi pot imbutelia sentimentele in sticlute mici pentru a le cunoaste la toate rostul si pentru a le da drumul la esenta doar cand e nevoie, doar cand vreau.
Mi-e dor de clipele noastre si atingerile pielii si buzelor tale uscate.
Întoarce-te la mine sa cream un univers al nostru, cunoscând împreună eternitatea. Tu esti departe iar eu am ramas confuză, nu vreau să se piardă în timp emoțiile. Sufletul mi-e secat de puteri, tu erai singurul ghid in viata, singurul meu "portal" spre realitate ; am nevoie de tine acum.
Te-am așteptat, iubite, tu ești sursa vieții mele, centrul lumii în care trăiesc, acum umbrită de plecarea ta...Aș vrea să pot vedea printre simțirile mele și să-ți fiu aproape, să pătrund ceața pentru a găsi drumul spre tine. Am rămas aici...neclintita...Oare vei gasi drumul inapoi?

Memorii II

Visele mele tot timpul se termina brusc, niciodata nu au un final fericit sau trist, doar deschid ochii si ma uit pentru cateva secunde pe tavan pentru a-mi da seama ca aceasta e realitatea. De multe ori raman cu ochii inchisi si nu vreau sa stiu daca am visat sau daca acel fapt chiar mi s-a intamplat. Ma imaginez intr-un pat cu lenjerie din dantela si pe noptiera din dreapta mea sa ma astepte micul dejun cu biscuiti, gem si ceai negru. Vreau sa fiu "frumoasa adormita" si sa ma trezesc in trecut, unde oamenii erau diferiti, dar nu unde traiesc eu ci intr-o Anglie pretentioasa.
Imi doresc sa ma visez singura, sa am gandurile mele si sa nu le pot impartasi cu nimeni, sa pluteasca in jurul meu misterul altei epoci...sa infloreasca in jurul meu trandifiri roz si mari si sa aud pianul rasunand din toate colturile strazii. Ce inseamna in ziua de astazi sa visezi?...nimic, pentru majoritatea! Pentru mine, sa visez e sa traiesc intr-o lume paralela unde calatoresc tot timpul, ma aflu in alte locuri si alte ipostaze. Eu traiesc in visele mele iar uneori consider ca realitatea este visul pe care l-am avut si pe care il am.