Infuzie: Emotie de revedere

        Nu eram sigura ca sunetele ce se auzeau in fundal veneau din gura mea si nu stiam daca auzeam cu adevarat raspunsul lor... aveam sa cred ca nu exist. Am reusit sa ma amestec printre temerile mele insa sunt blocata intr-un labirint prin care nu pot izbuti sa trec, pentru mine nu are capete. Nu stiu cum am ajuns, nu cunosc drumul spre iesire dar nu sunt sigura ca vreau sa plec, ma simt in siguranta de propria gandire. Imi doresc doar sa simt si sa incep sa ma cunosc, din nou, pentru ca sunt acum o alta persoana, o spun cu regret. Dar nu reusesc sa revin la dorintele mele de altadata. Am fost abandonata printre propriile placeri si nu-mi pot aminti, cine eram eu candva, atunci cand nu-mi pasa de mine. Mi-e frica sa sper si sa ma gandesc la orice in care mi-as putea pune speranta pentru ca am ramas fara idei, fara recuperare. Sunt prinsa intr-o lume creata de mine, nu stiu daca vreau sa dispar sau sa raman aici singura, puteam evada prin sange, dar eram speriata. 
De multe ori, ma privesc in oglinda si refuz sa cred ca umbra sunt eu...Nu-mi recunosc privirea, pare bolnava si transparenta iar tenul imi e palid si uscat.
M-am scufundat incet in apa si nu-mi auzeam inima pulsand, venele imi erau reci si apa parca devenea gheata, ramanand nemiscata, nu puteam vedea nimic deasupra mea, era intuneric ca in capul, nu aveam nici un gand in minte...Urechile insa imi erau inundate cu plansete si suspine, nu puteam sti ale cui. Visele mele sunt realitatea in care traiesc si am trait iar realitatea este doar e iluzie, un mediu imaginar pentru fiecare dintre noi, iar eu o vedeam altfel sau cel putin asa aveam impresia atunci. Erai langa mine pentru cateva minute, ma priveai cu ochi limpezi insa dispareai mai apoi si deveneai invizibil, inca iti simteam parfumul si parca iti auzeam suflul. Nu vroiam sa piara iluzia asta asa ca am ramas acolo, in momentul in care ma simteam vegheata si protejata , imbatata in apa lacului si oarba, vroiam sa nu pot innota. Sa nu ma clintesc din acel loc necunoscut, vroiam sa-ti raman tie, in ganduri si tu sa stii. 
Am plecat dar am ramas cu gandul, sunt pierduta in propria fire si mi-as dori sa-mi pot imbutelia sentimentele in sticlute mici pentru a le cunoaste la toate rostul si pentru a le da drumul la esenta doar cand e nevoie, doar cand vreau.
Mi-e dor de clipele noastre si atingerile pielii si buzelor tale uscate.
Întoarce-te la mine sa cream un univers al nostru, cunoscând împreună eternitatea. Tu esti departe iar eu am ramas confuză, nu vreau să se piardă în timp emoțiile. Sufletul mi-e secat de puteri, tu erai singurul ghid in viata, singurul meu "portal" spre realitate ; am nevoie de tine acum.
Te-am așteptat, iubite, tu ești sursa vieții mele, centrul lumii în care trăiesc, acum umbrită de plecarea ta...Aș vrea să pot vedea printre simțirile mele și să-ți fiu aproape, să pătrund ceața pentru a găsi drumul spre tine. Am rămas aici...neclintita...Oare vei gasi drumul inapoi?