Ti-am scris ceva,
nemuritorule.
Scrisoare
pentru tine, cadavrul care ma invie,
Eram in ziua de 28 februarie, afara se lasase
seara deja si eu stateam pe scaun langa soba citind dintr-o carte
data de mama. Era ziua mea dar nu ma simteam fericita nici pe
departe… Afara ningea si puteam auzi sfaraitul lemnelor din soba si
in acelasi timp fulgii care curgeau alene pe fereastra mea. M-a
cuprins o tristete amara.. il citeam pe Cioran si in acel moment
simteam ca sunt pe moarte. Imi tremurau picioarele si mainile si
transpiram desi in casa nu era foarte cald. M-am dus pe hol si ma
uitam in gol in oglinda bunicii cu rama aurie… am stat timp de
cateva de minute acolo si mi-am amintit toate petrecerile pe care le
dadeam in urma cu doi ani si cat de fericita eram atunci, fara nici o
grija si fara nici o obligatie.
Pana in momentul cand ai aparut tu, X , un om
deprimat si neingrijit, care parea ca e pe punctual de a-si lua viata
in orice moment. Te-am iubit din primul moment, erai opusul a ceea ce
traiam atunci dar.. sentimentele mele erau la fel ca ale tale. Sunt
obosita sa te caut zi de zi si noapte de noapte in gandurile si
visele mele. Te priveam insistenta de fiecare data si imi raspundeai
subtil la dorinta pe sub ochii tai verzi. Imi ardea irisul parca
atunci cand te apropiai si verdele ochiului meu se intuneca atunci
cand imi intorceai spatele, lasandu-ma cu privirea in gol.
Te-am pierdut…acum un an, la caminul 16 cand ai realizat ca poti
zbura…si ca esti singurul care era liber in acel moment. Acum, imi
doresc sa fi zburat cu tine, sa te fi tinut de mana si sa-ti soptesc
inainte de atingerea cu vesnicia ca te iubesc in cuvinte marunte.
Inca
te astept, eu, faptura cu infinita dragoste pentru tine, Adelina.
Acum suntem in 29
deja, e trecut de miezul noptii iar cerul s-a golit de nori si
pot privi luna plina. Scrisoarea era in fata oglinzii inca. M-am dus
dupa ea iar cand am luat-o intre degete am simtit cum imi strapunge
un fior plamanii, respirand sacadat. Am ridicat privirea si in
oglinda erai tu, rosu, rosu ca sangele, era mult sange si erai vanat
in jurul ochilor, insa culoarea irisului a ramas verde. Atunci am
inchis ochii si ti-am simtit buzele reci pe gatul meu. Am ramasa
asa.. parca visam.. lacrimile imi curgeau fara sa-mi dau seama. Eram
speriata dar in acelasi timp fericita pentru ca dupa un an de cand nu
ti-am mai simtit pielea rece cadaverica acum a venit momentul. Am
deschis ochii si erai in fata mea, aveai un aspect fantomatic in
primul moment insa devenind pe parcurs mai lucida am realizat ca ai
ramas la fel.. o fantoma, o entitate care imi bantuia sufletul
indurerat, insa, nu ma interesa, eu priveam in interiorul tau, ca
intotdeauna. Atunci, mi-ai prins usor degetele intre ale tale
zgariandu-mi usor palma cu unghiile roase si m-ai intrebat cu o voce
groasa “Esti gata?” iar peste cateva secunde eram pe acoperisul
caminului in care ai stat tu, caminul facultatii de psihologie. Nu
stiam ce se intampla, mi-era frica, nu stiam ce vroiai sa-mi arati.
Doar..priveai in jos. A inceput atunci sangele sa-ti curga din
incheieturi iar venele iti erau albastre, iti simteam supararea. Ai
alergat pana la mine si m-ai imbratisand repetandu-mi intrebarea “De
ce? “. Apoi, am revenit eu :
-De ce ai plecat? De ce
m-ai lasat singura? Nu erai fericit?
Nu mi-ai raspuns, mi-ai
intors spatele tarandu-ma dupa tine pana la marginea blocului. Mi-ai
zis “Acum poti si tu zbura, nu teme. Vom fi impreuna pentru
totdeauna si nu ne va mai desparti nimeni si nimic !”. Ochii iti
erau rosii, aproape sa explodeze si nu mai aveai pleoape, pielea
incepea sa ti se sfarame, te transformai usor in scrum. Am stiut ca
nu mai am mult timp… stiam ca era doar un vis, si m-am gandit ca nu
o sa mai am niciodata ocazia sa te fac fericit. Nu mai eram speriata.
M-am urcat pe cimentul de pe marginea cladirii, am inchis ochii si am
pasit…spre eternitate.
