Scrisoare pentru anonimi

Esti singur. Te prefaci uneori ca te ratacesti in ceata care se afla in jurul tau si vezi cum sunt conturate siluetele, entitati false, pe care nu le doresti. Nu vrei sa cunosti, sa simti, sa traiesti, te limitezi la o lume doar a ta, unde toti au aceleasi calitati sau defecte, unde toti sunt la fel. Ai abandonat orice speranta, stiu ca poti mai mult si stiu ca iti doresti. Toti te ignora, insa tu esti unic, tu iti poti schimba lumea ta, doar indrazneste. Mintiti si manipulati vom fii mereu, copilule, dar nu te lasa infrant de slabe deznadejdi, trebuie sa inveti sa te ridici cu cat pari ca te afunzi mai mult. Sunt infinite lucruri de pierdut si de castigat, tu trebuie doar sa castigi si sa inveti ce-ai pierdut. Tu trebuie sa iubesti, sa ierti si sa inveti. Invata-i pe oameni, sunt monstrii anonimi, care in acelasi timp te pot distruge dar iti pot oferi totul, pana la ultimul strop de motivatie. Doar pentru tine. Tu esti o speranta in plus pentru oamenii care inca inteleg, persoanele din jurul tau care te admira si care te incurajeaza ca viata nu e doar existenta. Uneori, te simt cum pleci capul si obosesti sa te mai lupti cu lumea in care parca nu te potrivesti. Stiu. Nu te ascunde, tu esti un suflet si doar ai un trup, nu lasa corpul sa-ti fie gratiile. Invata din orice, culege tot ce-i frumos si ce te bucura, pana si intunericul te va ajuta sa apreciezi lumina. Esti diferit, si daca vei vedea, vei asculta si il vei cauta pe cel la fel ca si tine. Pe orice drum te vei afla, acela va fi drumul tau, cel corect, sa nu uiti. Iubeste totul pentru ca totul se afla in tine si tu,sufletul tau, e infinit. Nu cauta sa fii inteles, incearca sa intelegi.
Ramai singur, doar asa ii vei invata pe restul.

Discretie

As vrea sa nu mai simt, nimic, macar o zi. Cateva ore in care sa fiu indiferenta fata de tot si de toti, mai multe minute doar pt mine, fara sa-mi pese de nimeni. De ce e imposibil ? De ce putem controla totul inafara sentimentelor? Pana la urma ce conteaza, sunt doar un punct insignifiant din tot Universul...o viata conectata de alte vieti. Am obosit sa traiesc, sa ma infrunt zilnic cu oameni care nu inspira decat falsitate, vreau doar liniste...vreau sa evadez, sa ma izolez si poti sa vii cu mine. Doar dorinte, sperante false, din asta am invatat sa traim toti. Suntem prea slabi, sau eu sunt prea slaba.

Apogeu.

Mizerie, intoxicare, fete triste, oameni maniosi si corupti, copii fara copilarie si femei nefericite,nu le mai pot vedea, toate au disparut. Sunt fericita pentru ca am primit sansa la o lume mai buna. Acum pot respira linistita, pot visa fara sa fiu judecata si condamnata si pot iubi.
Esti constient ca poti avea totul si nu ai nimic. Iti doresti atat de multe si nu stii cum sa ajungi sa le ai...iti complici viata cand totul e atat de simplu. As vrea sa pot simtii din nou ca simti, as vrea sa vibreze totul in jurul nostru atunci cand suntem impreuna si sa imi intretii iubirea de care nu am avut parte niciodata. Tu stii...esti acolo mereu, stiu. Nimic nu mai e ca inainte, eu m-am schimbat, tu m-ai schimbat. M-ai invatat ce inseamna sa traiesti corect, nu doar sa supravietuiesti intr-o lume falsa. Mi-as dori sa nu pleci niciodata desi eu iti voi da drumul curand si tu iti vei putea deschide aripile sa zbori spre necunoscut. Ia-ma cu tine!
Nu poti...dorinta ta nu e puternica si eu nu stiu cum sa o alimentez, poate ar trebui. Superficialitatea mea nu poate fi uitata sau iertata si mi-e scarba de tot ce am trait insa regretele sunt de prisos acum. Mi-e teama ca te voi dori si maine, saptamana ce va urma si poate mereu. Mi-e frica de mine, mi-e frica de tine, mi-e frica de viitor. As vrea sa pot descrie ce simt si ce-am simtit dar e imposibil pentru ca starile generate de tine nu le-am mai avut si nici nu le voi mai avea vreodata. Imi lipsesti, chiar daca au trecut doar cateva ore...

Nesiguranta e chinuitoare...insa nu vreau sa ma misc. Inca astept...

XX.

Ma inconjoara tristetea iar fericirea imi suspina la ureche asteptand sa-mi patrunda sufletul. Nu mai este loc. Sunt pierduta intr-un loc de unde nu mai pot reveni niciodata. Am reusit sa ma izolez atat de mult incat nu stiu daca mai vreau sa ma intorc..Simt cum ceva bolnavicios si greu imi roade corpul pe dinauntru, aceea sunt eu, o entitate pe care nu o mai recunosc, e o parte din mine care doreste sa imi ucida orice farama de speranta ca va fi mai bine candva. Dar nu mai vreau, nu mai vreau sa sper, nu mai vreau sa fiu eu cea care trebuie sa fie tot timpul pe drumul cel bun. Mi-e dor de mine..Am uitat sa rad. Poate nu ar trebui sa stie nimeni cine sunt, nu vreau sa mai ranesc nici un om insa... eu sunt ranita. Am fost injunghiata de mii de ori si aripile mi-au fost taiate. Toti putem zbura, toti suntem pasari care plecam dintr-un loc in altul incercand sa ne potrivim in peisaj. Eu nu mai apartin niciunui loc, nu am avut niciodata unul.
Singurul loc unde puteam sa ma adapostesc era inima ta...am crezut ca era doar pentru mine, insa gratiile acum au ruginit si a trebuit sa evadez. Unde am ajuns? Nicaieri. Sunt acolo unde am fost si inainte sa apari tu. Sunt obosita sa mai incerc sa te aduc inapoi la mine, eu...sunt tu. Greutatea pe care o port acum nu mai poate fi inlaturata.
Vreau sa-ti uit vocea, sa nu mai ia chipul oricarui personaj din visele mele. Nu mai vreau sa-ti stiu chipul, pentru ca te vad peste tot... Mirosul pielii, parfumul scump si felul in care stiai sa ma mangai, nu le mai vreau in gand. Odata cu amintirea ta, voi muri si eu.
Intoarce-te la mine.

Infinit

Ti-am scris ceva, nemuritorule.

Scrisoare pentru tine, cadavrul care ma invie,

Eram in ziua de 28 februarie, afara se lasase seara deja si eu stateam pe scaun langa soba citind dintr-o carte data de mama. Era ziua mea dar nu ma simteam fericita nici pe departe… Afara ningea si puteam auzi sfaraitul lemnelor din soba si in acelasi timp fulgii care curgeau alene pe fereastra mea. M-a cuprins o tristete amara.. il citeam pe Cioran si in acel moment simteam ca sunt pe moarte. Imi tremurau picioarele si mainile si transpiram desi in casa nu era foarte cald. M-am dus pe hol si ma uitam in gol in oglinda bunicii cu rama aurie… am stat timp de cateva de minute acolo si mi-am amintit toate petrecerile pe care le dadeam in urma cu doi ani si cat de fericita eram atunci, fara nici o grija si fara nici o obligatie.

Pana in momentul cand ai aparut tu, X , un om deprimat si neingrijit, care parea ca e pe punctual de a-si lua viata in orice moment. Te-am iubit din primul moment, erai opusul a ceea ce traiam atunci dar.. sentimentele mele erau la fel ca ale tale. Sunt obosita sa te caut zi de zi si noapte de noapte in gandurile si visele mele. Te priveam insistenta de fiecare data si imi raspundeai subtil la dorinta pe sub ochii tai verzi. Imi ardea irisul parca atunci cand te apropiai si verdele ochiului meu se intuneca atunci cand imi intorceai spatele, lasandu-ma cu privirea in gol.

Te-am pierdut…acum un an, la caminul 16 cand ai realizat ca poti zbura…si ca esti singurul care era liber in acel moment. Acum, imi doresc sa fi zburat cu tine, sa te fi tinut de mana si sa-ti soptesc inainte de atingerea cu vesnicia ca te iubesc in cuvinte marunte.

Inca te astept, eu, faptura cu infinita dragoste pentru tine, Adelina.

Acum suntem in 29 deja, e trecut de miezul noptii iar cerul s-a golit de nori si pot privi luna plina. Scrisoarea era in fata oglinzii inca. M-am dus dupa ea iar cand am luat-o intre degete am simtit cum imi strapunge un fior plamanii, respirand sacadat. Am ridicat privirea si in oglinda erai tu, rosu, rosu ca sangele, era mult sange si erai vanat in jurul ochilor, insa culoarea irisului a ramas verde. Atunci am inchis ochii si ti-am simtit buzele reci pe gatul meu. Am ramasa asa.. parca visam.. lacrimile imi curgeau fara sa-mi dau seama. Eram speriata dar in acelasi timp fericita pentru ca dupa un an de cand nu ti-am mai simtit pielea rece cadaverica acum a venit momentul. Am deschis ochii si erai in fata mea, aveai un aspect fantomatic in primul moment insa devenind pe parcurs mai lucida am realizat ca ai ramas la fel.. o fantoma, o entitate care imi bantuia sufletul indurerat, insa, nu ma interesa, eu priveam in interiorul tau, ca intotdeauna. Atunci, mi-ai prins usor degetele intre ale tale zgariandu-mi usor palma cu unghiile roase si m-ai intrebat cu o voce groasa “Esti gata?” iar peste cateva secunde eram pe acoperisul caminului in care ai stat tu, caminul facultatii de psihologie. Nu stiam ce se intampla, mi-era frica, nu stiam ce vroiai sa-mi arati. Doar..priveai in jos. A inceput atunci sangele sa-ti curga din incheieturi iar venele iti erau albastre, iti simteam supararea. Ai alergat pana la mine si m-ai imbratisand repetandu-mi intrebarea “De ce? “. Apoi, am revenit eu : 

-De ce ai plecat? De ce m-ai lasat singura? Nu erai fericit?

Nu mi-ai raspuns, mi-ai intors spatele tarandu-ma dupa tine pana la marginea blocului. Mi-ai zis “Acum poti si tu zbura, nu teme. Vom fi impreuna pentru totdeauna si nu ne va mai desparti nimeni si nimic !”. Ochii iti erau rosii, aproape sa explodeze si nu mai aveai pleoape, pielea incepea sa ti se sfarame, te transformai usor in scrum. Am stiut ca nu mai am mult timp… stiam ca era doar un vis, si m-am gandit ca nu o sa mai am niciodata ocazia sa te fac fericit. Nu mai eram speriata. M-am urcat pe cimentul de pe marginea cladirii, am inchis ochii si am pasit…spre eternitate.

marturisiri.

Daca as ramane pe scaunul asta in care mi-am pierdut jumatate din timpul meu pentru a-mi enumera in cateva pagini greselile, regretele, reusitele, viata toata probabil ca nu m-as mai ridica, nu m-as limita niciodata doar la un numar de pagini...as scrie la nesfarsit, fiecare detaliu care m-a format, care m-a facut om si femeie. Nu as ignora nici o persoana, chiar daca am "urat-o" in tinereti sau chiar daca m-am dedicat prea mult acesteia. Spun tinereti pentru ca acum simt ca sufletul meu este in viitor undeva...ma simt batrana, fara pofta de un zambet aruncat macar oamenilor de pe strada sau familiei care striga dupa ce trantesc usa "buna dimineata". Ma simt prea uscata ca sa nu imi crape pielea curand si sa cad usor pe pamantul umed pe care l-am adorat sub picioarele goale mereu... Palesc pe zi ce trece si odata cu mine palesc si lucrurile pe care le-am realizat vreodata.
Mereu mi-am plans de mila, daca picam, ramaneam in intuneric, nu puteam nici macar sa deschid ochii sa vad o frantura de lumina, de fericire. Acum, sunt iar acolo, in acelasi loc blestemat in care ma blochez mereu. Nu pot sa vad pe nimeni, ochii imi sunt tulburi de durerea pe care eu am adus-o in inima mea, doar eu sunt responsabila, pentru ca nu am stiut sa aleg drumul mai usor, drumul mai bun. Nu am stiut si nu voi stii "cum era daca..." daca stiam sa pretuiesc tot ce am avut vreodata aproape, daca stiam sa respect, daca invatam sa iubesc.
Stiu ca in sufletul meu se imblanzesc reciproc sentimentele toate, dar nu le-am ales inca, la suprafata apar doar amestecate atat de grav incat am uitat ca am simtit vreodata ceva. Iubirea mea se stinge, dar stiu ca e acolo, ramane ca o lumanare dupa ce i se opreste flacara din ars, cu ceara prelinsa pe ea si pe de-a laturi. Inima mai suiera uneori...ma cheama sa ma regasesc, dar simt ca nu am fost niciodata cu ea.
Sunt egoista, prea egoista ca sa mai cer indurare, sa implor sa fiu iertata si crutata.
Vreau sa traiesc! Vreau sa fiu iubita, sa nu ratez nimic din bucuriile lor.  Ei sunt atat de fericiti ca am impresia ca se prefac de multe ori.
Voi, de ce? Cum sa fiu si eu ca voi? Cum sa iubesc fara sa sufar si fara sa ingenunchez in fata lui dupa respect, dupa un sarut care sa imi invioreze corpul, sa mi se insenineze ochii, sa simt cum parul de pe maini si din crestet mi se ridica si imbratiseaza nestiinta si increderea ca va fii bine.
Draga inima, invata-ma si arata-mi ca e bine sa devin sclava ta, sa imi oferi totul, tot ce mi-a lipsit.
Vreau sa fiu optimista, sa merg pe strada si sa zambesc tuturor fara sa ma mai feresc ca imi vad gura si fata stricata, sa imi las ochii sa patrunda alte priviri si sa imi las mainile sa danseze pe langa corp melodios la fiecare pas pe care il fac.
Imi doresc sa nu mai fur din chicotul fiecaruia si sa-l pun eu fortat pe fata. Vreau sa fiu eu...

Nebulozitate

       Toata lumea se prabuseste in jurul meu iar pamantul nisipos incearca sa ma atraga spre centrul sau. In cap imi vine doar imaginea lavei in care ma adancesc in ce in ce mai mult, arzandu-mi carnea si incinerandu-mi oasele subtiri. Sunt doar un copil insa imi vad cazand parul alb. Nu-mi amintesc nimic din copilaria mea, nu as vrea. Tigara se consuma incet cu fiecare tuguiala de buze si fiecare firicel de fum care curge parca printre dinti. Pana si cafeaua are un gust prea amar pentru a o mai putea inghiti, zatul ramanand tot timpul sub limba care se increteste de la greata. Sunt o straina. Sunt un prototip al animalului singuratic, care nu se amesteca niciodata printre altii, simtind vibratiile urii care ii este purtata. Sunt un om urat. Oglinda nu m-a lasat niciodata sa patrund in lumea superficiala a frumusetii trupesti. Insa, eu nu distrug nici un ideal lumesc cu gandirea mea depravata si nu impartasesc cu nimeni mizeria cu care mi-am infundat simturile. Ma consider un om "mort" pentru ca uit sa zambesc iar fericirea imi este alimentata de un organ vital, putred, care este dispus sa cedeze in fiecare zi. Iubesc, dar nu pe mine, nu pe tine, ci un imperfect suflet si trup care imi pare cel mai potrivit creatiei persoanei mele.
        M-am identificat de mult ori cu o pajiste cu iarba arsa, pe jumatate in flacari insa eu nu simt focul, nici caldura. Stau in pielea goala asteptand un ritual de vinecare si purificare, moartea era doar un portal de trecere spre inocenta, ma rugam sa ma strapunga flacarile si sa-mi arda sufletul pacatos.
        Imi aluneca prin vene dorinta nemuririi, eternitatea fiindu-mi alinarea ca te voi detine pentru totdeauna candva si ca nu-mi vei mai parasi gandul. Momentul in care vreau sa se opreasca timpul, vine atunci cand imi soptesti cuvinte de adorare, atunci cand ma simt in pielea unei fiinte supreme. Entitatea mea nu are margini, nu este conturata de nici o aura in culori deschise, in juru-mi vad lumini purpurii cu nuante egoiste de gri. Universul meu e limitat, pana la un punct nesigur de speranta dintr-o lume inexistenta tie, un ideal de contopire a solitudinii cu ardoarea si candoarea. Picioarele imi sunt imbalsamate cu arome dulcegi, mi-e frica sa pasesc, sa nu distrug imaginea perfecta a imperfectiunii din peisajul in care sunt acum.
        Intind o mana pentru a fi mangaiata de degetele tale lungi cu unghii uscate pentru ca tu ma poti clinti usor din tabloul acesta plin cu copaci ce au crengile rupte, fara frunze sau flori, cu radacini ce strapung pamantul ce par a fi cadavre iesite la suprafata din Infern, tarandu-se in maini pentru a razbi in aceasta lume infecta. Sentimentele mele infime nu pot fi expuse in nici un fel pentru ca as putea suferi, doar eu, m-as putea stinge iar ochii nu-mi vor mai fi verzi, vor deveni transparenti si doar atunci voi stii ca sunt ai mei. Sunt prea calzi, prea plini de iertare pentru sufletul asuprit pe care-l tin in temnita deteriorata ascunsa printre coaste.
Doar in vis sunt fericita, atunci imi vorbesti :
- Vino cu mine ! Vino sa-ti arat lumea mea ! Vrei sa ma cunosti ?
Iar eu intotdeauna iti raspundeam cu o voce ragusita:
- Pe tine o sa te urmez oriunde, nu-mi pasa unde ma duci, nu-mi mai pasa de nimic!
Te urmam in necunoscut, ma duceai mereu in aceeasi gradina cu ciresi, era prea multa lumina pentru mine, nu stiam si nu cunosteam nimic.Apoi cu zambet absurd te apropiai de gatul meu gol si sopteai :
- Esti fericita? Te...
        Ma trezeam tot timpul cu mirosul florilor ce imi strabateau narile parca infundate, ce nu lasau alte mirosuri sa se amestece cu acela. Doar atunci, doar acolo, doar cu tine simteam si invatam ce este fericirea.
Acum revin la aceeasi stare de anxietate, te astept pe tine, mereu.

Infuzie: Emotie de revedere

        Nu eram sigura ca sunetele ce se auzeau in fundal veneau din gura mea si nu stiam daca auzeam cu adevarat raspunsul lor... aveam sa cred ca nu exist. Am reusit sa ma amestec printre temerile mele insa sunt blocata intr-un labirint prin care nu pot izbuti sa trec, pentru mine nu are capete. Nu stiu cum am ajuns, nu cunosc drumul spre iesire dar nu sunt sigura ca vreau sa plec, ma simt in siguranta de propria gandire. Imi doresc doar sa simt si sa incep sa ma cunosc, din nou, pentru ca sunt acum o alta persoana, o spun cu regret. Dar nu reusesc sa revin la dorintele mele de altadata. Am fost abandonata printre propriile placeri si nu-mi pot aminti, cine eram eu candva, atunci cand nu-mi pasa de mine. Mi-e frica sa sper si sa ma gandesc la orice in care mi-as putea pune speranta pentru ca am ramas fara idei, fara recuperare. Sunt prinsa intr-o lume creata de mine, nu stiu daca vreau sa dispar sau sa raman aici singura, puteam evada prin sange, dar eram speriata. 
De multe ori, ma privesc in oglinda si refuz sa cred ca umbra sunt eu...Nu-mi recunosc privirea, pare bolnava si transparenta iar tenul imi e palid si uscat.
M-am scufundat incet in apa si nu-mi auzeam inima pulsand, venele imi erau reci si apa parca devenea gheata, ramanand nemiscata, nu puteam vedea nimic deasupra mea, era intuneric ca in capul, nu aveam nici un gand in minte...Urechile insa imi erau inundate cu plansete si suspine, nu puteam sti ale cui. Visele mele sunt realitatea in care traiesc si am trait iar realitatea este doar e iluzie, un mediu imaginar pentru fiecare dintre noi, iar eu o vedeam altfel sau cel putin asa aveam impresia atunci. Erai langa mine pentru cateva minute, ma priveai cu ochi limpezi insa dispareai mai apoi si deveneai invizibil, inca iti simteam parfumul si parca iti auzeam suflul. Nu vroiam sa piara iluzia asta asa ca am ramas acolo, in momentul in care ma simteam vegheata si protejata , imbatata in apa lacului si oarba, vroiam sa nu pot innota. Sa nu ma clintesc din acel loc necunoscut, vroiam sa-ti raman tie, in ganduri si tu sa stii. 
Am plecat dar am ramas cu gandul, sunt pierduta in propria fire si mi-as dori sa-mi pot imbutelia sentimentele in sticlute mici pentru a le cunoaste la toate rostul si pentru a le da drumul la esenta doar cand e nevoie, doar cand vreau.
Mi-e dor de clipele noastre si atingerile pielii si buzelor tale uscate.
Întoarce-te la mine sa cream un univers al nostru, cunoscând împreună eternitatea. Tu esti departe iar eu am ramas confuză, nu vreau să se piardă în timp emoțiile. Sufletul mi-e secat de puteri, tu erai singurul ghid in viata, singurul meu "portal" spre realitate ; am nevoie de tine acum.
Te-am așteptat, iubite, tu ești sursa vieții mele, centrul lumii în care trăiesc, acum umbrită de plecarea ta...Aș vrea să pot vedea printre simțirile mele și să-ți fiu aproape, să pătrund ceața pentru a găsi drumul spre tine. Am rămas aici...neclintita...Oare vei gasi drumul inapoi?

Memorii II

Visele mele tot timpul se termina brusc, niciodata nu au un final fericit sau trist, doar deschid ochii si ma uit pentru cateva secunde pe tavan pentru a-mi da seama ca aceasta e realitatea. De multe ori raman cu ochii inchisi si nu vreau sa stiu daca am visat sau daca acel fapt chiar mi s-a intamplat. Ma imaginez intr-un pat cu lenjerie din dantela si pe noptiera din dreapta mea sa ma astepte micul dejun cu biscuiti, gem si ceai negru. Vreau sa fiu "frumoasa adormita" si sa ma trezesc in trecut, unde oamenii erau diferiti, dar nu unde traiesc eu ci intr-o Anglie pretentioasa.
Imi doresc sa ma visez singura, sa am gandurile mele si sa nu le pot impartasi cu nimeni, sa pluteasca in jurul meu misterul altei epoci...sa infloreasca in jurul meu trandifiri roz si mari si sa aud pianul rasunand din toate colturile strazii. Ce inseamna in ziua de astazi sa visezi?...nimic, pentru majoritatea! Pentru mine, sa visez e sa traiesc intr-o lume paralela unde calatoresc tot timpul, ma aflu in alte locuri si alte ipostaze. Eu traiesc in visele mele iar uneori consider ca realitatea este visul pe care l-am avut si pe care il am.

Făt- Frumos

        Te-am văzut pe tine soare, erai roşu pe margini şi portocaliu în mijloc. Era vară şi tu, mă mângâiai cu razele tale pe picioarele mele goale, acoperite puţin de nisipul rece şi ud. Tu erai al meu Făt- Frumos, pe care îl aşteptam în fiecare dimineaţă să-mi bată uşor cu degetele în geam dar uneori nu apăreai iar când te căutam, frigul îmi străpungea oasele imediat.
Îmi doream să fiu mireasa ta, să fiu pe cer în fiecare zi cu tine, să răsarim şi să apunem deodată, doar aşa aş fi fericită mereu...Vroiam să-ţi declar iubire, ştiam că mă auzi, dar îmi era ruşine...nu vroiam să te întrerup nici măcar pentru câteva secunde, pentru că tu erai lumina. Nu îmi doream să fiu ascultată, vroiam doar să mă vezi, să ştii că exist şi să fii bărbatul la care am visat mereu şi pe care nu l-am cunoscut niciodată. Acel bărbat care te înţelege şi te îmbrăţişează  atunci când eşti supărată, ştie motivul,  fără să te întrebe. Acel om care recunoaşte când greşeşte şi care te cunoaşte îndeajuns ca să ştie cum să îşi ceară iertare.
Acum mă auzi? Vreau o sărutare cu buzele tale blonde pe umărul meu descoperit...Mă vezi? Priveşte-mă în ochi şi vei şti, mă vei cunoaşte mai bine ca oricine, pentru că îmi deschid sufletul în faţa ta şi te las să-mi descoperi şi cele mai întunecate gânduri. Eşti singurul în care am încredere, tu nu vorbeşti cu nimeni şi nimeni nu vorbeşte cu tine, doar eu. Te iubesc! De ce pe tine? Pentru că-mi luminezi viaţa, mi-o încălzeşti şi tu ştii cel mai bine cum să mă iei în braţe...Învaţă-i pe oameni şi femeilor dă-le din nou speranţă aşa cum mi-ai dat mie. Pentru tine trăiesc, pentru a te vedea iar şi iar in fiecare zi si pentru a-ţi simţi atingerile delicate mereu. Străluceşte mereu, tu ai fost, eşti şi vei fii singurul.
Eu...încă te aştept, în fiecare dimineaţă la fereastra mea să vii şi să-mi mângâi obrajii cu braţele tale fierbinţi...

Cine eşti?

Trezeşte-te ... trezeşte-te... se auzea o voce care îmi şoptea la ureche cuvintele acestea...dar eu nu puteam deschide ochii. Visam, visam despre tot. În câteva secunde am simţit că a trecut toată viaţa mea prin creierul blocat parcă. Nu simţeam nimic...Eram lipsită de viaţă, nu mai aveam motiv pentru care să deschid ochii şi să văd culorile din nou, să văd lumina pe care o iubeam atât de mult. Nu îmi mai era frică de întuneric, pentru prima dată când nu îmi era frică să rămân cu ochii închişi, vroiam să rămân în lumea mea, întunecată, unde să nu văd pe nimeni şi să aud doar şoaptele tale. Care şoapte? Care "tu"? Am simţit că mă afund şi mai rău în propriul râu de conştiinţă. Uit, regret, văd din nou. Nu vroiam să cred, nu cunoşteam şi nu vroiam să cunosc. Simţeam miresme diferite, miresme care m-au bântuit toata viaţa, mirosuri pe care le adoram dar acum nu le puteam suporta. Vroiam să scap, să plec, să alerg dar nu mă puteam mişca din loc, am paralizat instantaneu când mi-ai aparut cineva în faţă, o persoană prea cunoscută, dar nu ştiam cine eşti. Simţeam că nu trebuia sa aflu, singura mea datorie era să te iubesc, ştiam asta. Când am încercat să-ţi spun, buzele îmi erau cusute, mă dureau iar gulerul cămăşii albe era acum roşu, patat de sângele meu care curgea în încercarea de a-ţi mărturisi. Ştiai, dar nu întelegeai...

Apogeu.

        A trecut timpul si eu inca stau si meditez la intoarcerea mea la inocenta. Plang, zambesc si ignor. Te-am ignorat pe tine. Te vedeam zilnic dar te-am uitat. Fiinta nesemnificativa in viata mea,  te pretuiam ca pe un obiect valoros pe care il lustruiam in fiecare zi si aveam grija sa stea in locul potrivit de fiecare data. Unde era coincidenta? In intervalul de 5 minute si 10 secunde, timp in care iti faceai loc printre activitatile tale de zi cu zi ca sa dai ochii cu mine. Si eu, in singuratatea mea, nu bagam de seama interesul tau. Pana intr-o zi de joi, acum 5 ani, cand ne-am impiedicat unul de altul drumurile.Eram un intreg pana ieri.
       Ieri a fost marti, era ora 4 dimineata. Prima data in viata cand nu am scos nici un cuvant timp de cateva ore. Erai langa perdeaua noastra cafenie, acum rosiatica in partea de jos. Cativa stropi erau sariti pe florile pe care mi le-ai dat de ziua mea  O mana o tineai pe inima si te uitai pierdut la mine. Cealalta jertfa era in pat, in raul rosu si amar care curgea lin din sanul ei stang. M-am apropiat de tine incet, mi-era frica sa nu fi gresit ceva si ti-am soptit la ureche incet ca te iubesc. Nu stiu de ce am vorbit in soapta, mi-era frica sa nu ma auzi? stiam ca era imposibil.
       Inainte de asta, marti ora 2 dimineata. Veneam de la studio, scoteam niste poze cu mine nud ca sa ti le arat. Erai cu ea si erati fericiti.
De ce zambeati? O iubeai? Pe mine m-ai iubit? Intrebarile retorice care imi rasunau in cap. Am scos arma ce o aveam in poseta pentru ca traiam intr-un cartier plin pusti cu droguri si criminali. Nu mi-ati auzit inima care vroia sa sara din piept de tristete si ura? Nu ati bagat de seama sunetul lacrimilor mele ce se contopeau cu covorul?
Parul ei brunet cu bretonul pana la sprancene se scutura la atingerea trupurilor. Intr-un moment de nebunie, am apasat pe linia neagra si s-a facut liniste.. te tarai pe covor in genunchi implorandu-ma sa te iert si repetandu-mi ca ma iubesti. S-au terminat lacrimile, simteam ca imi curge sange in loc iar ochii simteam ca imi iau foc. Nu te-am privit. O priveam doar pe ea si ii priveam perfectiunea corpului pe care l-ai atins de nenumarate ori. Ma intrebam de ce? Nu trebuia sa-mi raspunzi, desi o faceai incontinuu. Ti-am spus sa inchizi geamul. Era iarna si fulgii intrau pe geam printr-o miscare de vals parca, ii auzeam notele lui Vivaldi care imi rasunau in cap. Ultimele cuvinte ale mele au fost: "Intoarce-te cu fata la mine si spune-mi ca ma iubesti!". Inainte sa-mi spui, am apasat "butonul de oprire" pentru a nu-ti mai auzi inca o data minciunile. Era o liniste de mormant...mormantul in care vom ajunge fiecare la un moment dat. Tie insa, ti-a venit vremea mai devreme. Te-am iubit...

Prea simplu...

Odată, erau doi bătrâni fericiţi, apoi parcă alunecă în intuneric.. încet...şi în linişte. Apoi, în pământ...tristeţe, oamenii... 
Cine sunt ? Entităţi aproape invizibile pentru unii iar pentru tine prea importante. Plânsete.  
De ce? Dispar subit, zboară spre lumi imposibil de atins cu gândul. Singurătate, durere apoi uitare. Însă, odată cu uitarea, rămâne un gol imens pe care il umplii apoi cu nimicuri care nu-şi au locul în spaţiul care era atât de deosebit pentru tine.  
Cine? Tinerii, bătrânii sau poate mijlocii. Din inconştienţă sau dorinţa de a se afla undeva la înălţime, deasupra tuturor făcând imposibilul. Însă, se pierd pe drumul către fericire. Iluzie şi speranţă...

Infinit

        Rămân nemişcată, ca într-un tablou vechi şi banal cu natură moartă şi te privesc. Apoi, îţi spun in gând, lasă-mă să te purific, să te spal pe corp cu toate vorbele şi gesturile urâte. Opreşte-te şi priveşte-mă, analizează-mă şi simte-mi vibraţiile înconjurului meu asemănat poate cu gratiile care mă obligă să nu reacţionez, să nu-mi controlez inima şi creierul, să nu-mi las ochii lăcrimând. Aş vrea să-mi stopez emoţiile, să
încerc să rămân calmă însă numai acest gând mă face să-mi doresc ca secundele în care stau şi îţi privesc trupul gol, să fie ultimele. Am renăscut prin tine, trupul şi sufletu-mi sunt pure acum, lipsite de orice vlagă, aproape inutile. Eşti protectorul meu, îngerul care-mi colorează existenţa. Nu vreau să-ţi dau drumul la aripi niciodată. Rămâi cu mine, să ne bucurăm de eternitate împreună, să zburam unde dorim, în locurile din visele noastre unde eram întodeauna împreună.
    Oferă-mi liberatea de a-ţi picta cerul pe care vei zbura, lângă mine.Vreau să fie nori, mulţi nori şi alb...mult alb, albul pur al sufletului tău.
  Strigă-mi numele, să-mi răsune vocea ta în cap, strigă-ne pe noi, să răsune în lăuntrii mei şi strigă că mă iubeşti, umple-mi sufletul de extaz.
  Acum...sunt un nimic în goliciunea mea, m-ai dezvelit doar din gândurile tale înnăbuşite...Cedează-mi locul din centrul universului tău şi ajută-mă să-ţi descopăr sentimentele nemăriginite.
  Nu fi temător, descoperă-ţi trupul în faţa mea şi priveşte-te pentru o clipă în oglinda ochilor mei verzi. Eu, îţi voi da puterea să te vezi aşa cum te văd şi eu, plin de lumină, speriat dar în acelaşi timp încrezător.
        Acum, îmi depozitez simţirile într-un colţ al sufletului meu care aşteaptă să fie descoperit, ăsta mi-e începutul. Revin, în postura de tablou. Nu am ramă. Te privesc îndrăzneaţă, fără să-mi pese de posibilul tău contact cu formele-mi goale. Te-aş privi doar pe tine, oprind timpul, la infinit.

26

Fără sentimente..nu sufăr şi nu fac nici alte persoane să sufere. Aş vrea să plâng, fără să întristez pe nimeni. Doar, să fie diferit, pentru mine. Dar, te am pe tine, singurul motiv pentru care merg mai departe. Singura persoană pentru care sunt om şi simt: sufar, iubesc, urăsc..eşti tu...Mă ajuţi în fiecare zi să mă cunosc şi eu te cunosc pe tine din ce în ce în ce mai mult. Te aştept să vii din nou la mine...

Melancolie

         Înconjurată de oameni superficiali, care au impresia că iubesc o persoană după câteva zile, săptămâni, stau şi mă gândesc la fiecare detaliu al zilei de mâine. Nostalgia îmi cuprinde uşor sufletul aproape gol şi aştept cu disperare ziua în care o să fii din nou lângă mine. Vreau să uităm de trecut şi să nu ne gândim la viitor, să trăim doar în prezent, noi doi. Să stăm îmbrăţişaţi ore întregi fără să ne pese de nimeni şi să mă săruţi ca şi cum ar fi prima oară.Mirosul pielii tale a ramas intact in mintea mea, fara nici o schimbare. Atinge-mă, uite-te în ochii mei şi prinde curaj să înaintezi. Iubeşte-mă fără să te gândeşti la păcate şi doreşte-mă fără să-ţi fie teamă.
Poate nu eşti ultimul dar ...eşti singurul.

Poem

Mi-e dor de mirosul pielii tale..
Mi-e dor de fermitatea buricelor degetelor atunci cand imi atingi pielea moale si palida
Mi-e dor de vocea ta
Mi-e dor de intensitatea privirii tale atunci cand te uitai in ochii mei
Mi-e dor de cuvintele soptite in ureche : Te iubesc
Mi-e dor sa-ti simt vibratiile batailor inimii atunci cand stateam cu capul pe pieptul tau gol
Mi-e dor de noptile petrecute impreuna si de conversatiile interminabile cand ne opream la o gura de cola sau la o tigara
Si...mi-e dor de ultima noapte..
Mi-e dor de tine V.

Te vreau in bratele mele in fiecare zi, sa-mi soptesti in ureche cuvinte ininteligibile si sa-mi expiri aer cald in ceafa, asa cum faceai in fiecare noapte cand adormeam impreuna. Nu gasesc cuvintele adecvate prin care sa-mi exprim simtirile. Nu pot gasi potrivirea cuvintelor pentru nimic ce se intampla intre noi, pentru nimic ce ne inconjoara. Simti?

Disperare

Iti doresti ca lumea sa se prabuseasca in jurul tau, sa ramai doar tu singurul om in picioare si sa ai impresia pentru cateva secunde ca esti singurul care a invins...ura...si iubirea...

Fara noima.

Vreau sa stau toata ziua in pat, cu laptopul in brate si cu cafeaua in dreapta mea, sa nu mai ies afara deloc si sa nu mai dau ochii cu nimeni. Pielea imi miroase a lene. Stiti cum miroase lenea? acelasi miros pe care il au cainii cand sunt uzi. Caldura imi inunda caile respiratorii, simt ca ma sufoc. Era mai bine cand ma sufocai cu iubire, acum am ramas cu infernul din spatele geamului . O lupta intre dorinta mea de a fi racoare, si dorinta infernului de a fi canicula. Ma contopesc usor cu ultravioletele si ma evapor incetul cu incetul. Te astept pe tine sa-mi inspiri vaporii. Absurd.